Istoria Jocului De OINĂ

Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc. Jocul de oină era răspândit pe întreg cuprinsul țării, având un număr mare de denumiri și variante: în Banat i se spunea „lopta mică” sau „pila”, în Transilvania „de-a lunga” sau „lopta lungă”, în zona Sibiului „fuga”,în Muntenia și în Moldova „hoina” și apoi oina, în Maramureș „ojerul” sau „oirul”, în Dobrogea „de-a lunga” etc. În unele părți oina se juca și de către fete, sub numele de „oiniță”.Este asemănător cu jocuri sportive comune altor țări, cum ar fi Schlagball-ul german, pesäpallo-ul finlandez, jocul paume din Franța, respectiv Cluiche Corr-ul irlandez.

Jocul solicită calități sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide în mișcările de autoapărare față de loviturile mingii, precizie în aruncarea și lovirea mingii cu un baston sau bâtă).

Jocul de oină este practicat continuu cel puțin din secolul al XIV-lea conform cronicilor și hrisoavelor timpului, fiind menționat prima dată documentar la 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă. Altă atestare documentară apare în anul 1596, când cosmograful italian Gian Lorenzo d´Anania menționează jocul de oină în lucrarea Sistemul Universal al Lumii la capitolul descrierii Valahiei Superioare.

Referiri la oină se găsesc și în lucrarea Diaetetica a lui Stefan Matyus din 1762 tipărită la Cluj, apoi preotul Nicolae Stoica din Hațeg care în anul 1763 relatează anii petrecuți la Timișoara unde juca cu copiii în curtea bisericii „lopta mică”.

Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc sportiv, este Spiru Haret, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în școlile de toate gradele. «Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc», spunea Spiru Haret.

La 9 mai 1899, la București s-a ținut primul campionat național de oină, învingătoare fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.

În Monitorul Oficial nr. 49 din 3 iunie 1912 se publică integral regulamentul jocului, astfel fiind recunoscut oficial jocul de oină.
La începutul lunii decembrie 1912, la București, este înființată „Federația Societăților Sportive din Romania” (FSSR) care cuprindea și „Comisia de Oină”.

Federația Română de Oină este fondată în iunie 1932.
După cel de-al doilea război mondial, oina își recâștigă popularitatea ,organizându-se o serie de competiții pe plan local și național cum ar fi: Cupa Speranțelor, Cupa Regiunilor, Cupa României, Campionatul național de seniori și juniori, Cupa Orașelor, Cupa Satelor, Cupa Liceelor Agroindustriale, Campionatul Universitar, Dinamoviada, Spartachiada, Cupa Federației, Campionatul Școlar și altele.
La 29 iunie 1949 se înființează „Comisia Centrală de oină” care pune bazele pentru formarea în școli de antrenori, arbitri, instructori și se modifică regulamentul de joc. În această perioadă oina cunoaște un drum ascendent devenind foarte populară în întreaga țară.
După anul 1990 oina a cunoscut un mare regres, care a dus până aproape la dispariția jocului.
În ultimii ani, Federația Română de Oină a demarat o amplă acțiune de revigorare a acestui sport. Au fost reactivate o mare parte dintre centrele de tradiție și incluse noi localități, astfel că în prezent practicarea oinei se face în peste 30 de județe.

Sub denumirea de hoină, jocul este pomenit de Alexandru Davila în cunoscuta piesa Vlaicu Vodă, domnul muntean de la 1364-1377, Vladislav I, cel care a cunoscut prima incursiune a turcilor otomani. Voievodul Mircea cel Bătrân, în anii adolescenţei, era un bun jucător de oină, căci jocul era răspândit nu numai în popor, ci şi la curte.

Tot cu numele de ”hoină” mai întâlnim jocul nostru românesc pomenit şi în însemnările unor călugări, prin 1852, când la Piatra Neamţ s-a început a se construi, în timpul lui Grigore Ghica Vodă, Școala domnească. În cinstea acestui eveniment a fost pregătită o festivitate din care nu au lipsit întrecerile de oină. Tocmai când să înceapă a cânta corul, s-a observat lipsa unui mare număr de elevi, care au fost găsiţi jucând oină. Printre aceştia se afla şi Ion Creangă (1837-1889), humuleştean de origine, care cunoştea jocul de la oierii din sat. Ion Creangă îşi aminteşte că în copilăria sa lipsea de la serbările şcolii preferând să se joace cu un băţ şi o minge împreună cu alţi copii de seama lui.
 
 
Una dintre primele descrieri ale jocului de oină datează din anul 1875 şi aparţine marelui filolog Alexandru Lambrior (1846-1883). Descriind jocurile cu mingea Hoina, Ticul şi Poarca, Alexandru Lambrior preciza: ”Hoina se joacă între mai mulţi băieţi. Mai întâi se aleg doi care joacă mai bine şi se numesc baci, apoi ceilalţi se prind în ceata unuia sau a altuia. Una din cete se orânduieşte prin sorţi la ”bătaie” şi alta la ”pascare”. Lambrior prezintă apoi şi celelalte faze din structura jocului.
 
Calistrat Hogaş (1847-1917) a avut o contribuţie decisivă la dezvoltarea educaţiei fizice şi a oinei în ţinuturile nemţene. După ordinul nr. 1806 din aprilie 1907, emis de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin care se cereau propuneri pentru ameliorarea conţinutului învăţământului secundar, Hogaş solicita excluderea din jocurile elevilor a jocurilor importate ca cricketul, lawttenisul (tenisul de câmp) etc şi promovarea sau relansarea jocurilor naţionale ale copiilor: ticul, horul, oina, jocurile cu mingea sub toate formele. Deoarece campionatul naţional de oină începuse şi se desfăşura bine de câţiva ani, Hogaş propunea Ministerului înfiinţarea şi reglementarea concursurilor, nu numai pentru oină, ci şi pentru celelalte jocuri copilăreşti naţionale.